Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiștii apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul României datează de acum aproximativ 40.000 de ani. Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. Se cuvine menționată ceramica din aria culturii neolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul neoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale Imperiului Roman de Răsărit.
Harta provinciei romane Dacia
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman. De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).».
Ca în multe alte țări europene, în anul 1848 s-a produs o revoluție în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîmplinite, dar au pus bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, acțiunea educativă a revoluționarilor („deșteptătorii neamului”, cum li se spunea atunci) a ajutat populațiile celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și să-și apere intereselor lor.
Delegații Adunărilor ad-hoc convocate în octombrie 1857 au solicitat, printre altele, unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România. În ianuarie 1859, profitându-se de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane, dar și de ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, ulterior cele două principate fiind unificate și din punct de vedere politic. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasă Coaliție”.
Spicuind din Wikipedia
