Josie Silver scrie cu o caldura atat de palpabila, incat personajele ei iti intra in suflet si raman acolo mult timp dupa ce ai inchis cartea.
Decembrie este o lună minunată, magică. Speranța e pretutindeni. Dar nu toată lumea e fericită. Nu toți au un partener de viață. Nu toți au avut un an minunat. Laurie este în această situație: singură și fără a crede că e posibil să te îndrăgostești la prima vedere.
Cartea care-ți va ține de cald iarna asta apare la Nemira, în colecția Damen Tango. O zi de decembrie, de Rosie Silver, a cucerit inimile a sute de mii de oameni deja, fiind tradusă în peste 20 de limbi și se anunță bestsellerul acestui final de an.
Însă, într-o zi, într-un autobuz, îl vede pe El. Doar că nu apucă să vorbească cu el. Se văd și atât.
Laurie e convinsă că el este bărbatul potrivit pentru ea și nu renunță la a-l căuta. De fapt, petrece următorul an uitandu-se peste tot: prin cafenelele din Londra, prin magazine, prin autobuz – poate îl va reîntâlni. Când renunțase aproape la a mai crede că-l va revedea, miracolul se întâmplă. Îl vede. Numai că el este iubitul prietenei sale și îl întâlnește la o petrecere de Crăciun.
Cei doi se fac că nu se cunosc. Dar oare el s-a îndrăgostit, cu un an în urmă de Laurie?
Urmează 10 ani de prietenie și șanse ratate, care demonstrează că drumul spre fericire are multe ocolișuri.
Fragment:
Autobuzul se hurducăie violent la o staţie de la capătul străzii și mă uit cum mai jos un șir de oameni se înghiontesc necontenit să coboare în același timp, în vreme ce alţii se străduiesc să urce, îmbrâncindu-se. Ca și cum s-ar afla la una dintre întrecerile acelea în care vor să vadă câţi oameni se pot înghesui într-un loc strâmt.
Observ un tip într-o rână pe unul dintre scaunele rabatabile din staţia de autobuz. Nu se poate să fie ăsta autobuzul pe care-l așteaptă, e prea cufundat în lectura cărţii cu copertă cartonată pe care o ţine în mâini. Îmi sare în ochi, căci pare să ignore înghesuiala și îmbrânceala care se petrec chiar sub nasul lui, ca unul dintre efectele alea speciale fanteziste din filme când cineva stă complet înlemnit și lumea se învârtește în jurul lui ca într-un caleidoscop, ușor înceţoșat.
Nu-i văd faţa, doar vârful capului și părul de-un blond nisipiu, tuns ceva mai lung și lăsat să cadă într-o buclă când mai crește, îmi închipui. Este înfofolit într-un palton bleumarin petrecut, din bumbac, și un fular la gât, parcă lucrat de mână. E de prost-gust și neașteptat, în contrast cu armonia din restul ţinutei, căci poartă blugi închiși la culoare, mulaţi și bocanci și este cu totul absorbit de carte. Mă uit cu coada ochiului, îmi lungesc gâtul să văd ce citește, ștergând geamul aburit cu mâneca hainei ca să zăresc mai bine. Nu știu dacă e de la mișcarea braţului meu pe geamul autobuzului sau de la scânteierile aruncate de cerceii femeii cu mătreaţă care i-au atras atenţia, dar el înalţă capul și clipește de câteva ori, concentrându-se la fereastra mea. La mine.
Ne holbăm unul la celălalt și nu-mi pot lua ochii de la el. Îmi simt buzele mișcându-se ca și cum sunt gata să zic ceva, Dumnezeu știe ce, când, dintr-odată, ca din senin, vreau să mă dau jos din autobuz. M-a năpădit dorinţa cumplită să ies, să ajung la el. Dar nu cobor. Nu mă clintesc, pentru că știu că n-am nici cea mai slabă șansă să trec de bărbatul în hanorac de lângă mine și să mă strecor prin înghesuiala din autobuz, înainte ca acesta s-o ia din loc. Așadar, mă hotărăsc în ultimul moment să stau ţintuită pe scaun și să încerc să-i transmit să se urce el, folosindu-mă numai de dorinţa arzătoare din privirea mea.
